E cam greu sa ma uit la trecutul meu, sa imi amintesc de copilaria mea, pentru ca nu am avut cea mai superba copilarie.
Cand aveam doar 1 an si 8 luni, tatal meu ne-a parasit. Asa ca am ramas doar eu, mama si sora mea mai mare. Cu cat cresteam, simteam tot mai mult lipsa unui tata in viata mea.
Am avut o viata grea. De multe ori nu aveam ce manca, insa chiar daca nu stiam prea multe despre Dumnezeu si nu imi dadeam, El era acolo si ne purta de grija.
Imi amintesc o intamplare asa de faina. Intr-o zi am ramas fara bani si mama se tot gandea cum sa faca, sa faca rost de mancare. Chiar daca in acea perioada nu avea o relatie personala cu Dumnezeu, ea a inceput sa se roage si sa ceara ajutor Domnului. Peste cateva ore, (imi amintesc asa de clar) suna cineva la usa. Era o doamna, care avea o plasa plina de carne si tot felul de mancaruri. Erau pentru noi. Chiar daca eram copil, am fost uimita de acea minune. Dumnezeu era cel care ne purta de grija mereu.
Am ajuns la varsta in care am inceput sa merg la scoala. A fost greu pentru mine sa imi vad colegii, care erau adusi de tatii lor la scoala. Ma tot intrebam de ce nu am eu un tata? De ce tatal meu a ales sa plece? Si am inceput sa il urasc.
Am ajuns la liceu. Am inceput sa imi fac "prieteni" noi. Am inceput sa merg prin cluburi, sa beau, sa fumez...sa fac ceea ce faceau si prietenii mei. La inceput a fost fain. Era ceva nou pentru mine...insa aceste lucruri nu ma implineau. Am intrat de asa multe ori in depresie. Nu mai stiam ce e bine, ce e rau. Ma simteam atat de singura si mi se parea ca cei din jurul meu nu ma plac. Ma simteam respinsa de toata lumea. Asa ca am incercat de multe ori sa ma sinucid. Insa Dumnezeu avea alte planuri cu mine si mereu intervenea si imi "distrugea" planurile.
Intre timp am inceput sa merg la biserica, datorita unei prietene : AMALIA! (multumesc!). Ma duceam la biserica pentru ca imi placea sa fiu bagata in seama, imi placea ca acolo ma puneau sa cant. La un moment dat a inceput sa imi placa chiar foarte mult. Nu lipseam nici o duminica. Am inceput sa fiu curioasa,vroiam sa descopar tot mai multe despre acel Dumnezeu despre care toata lumea vorbea.
Intre timp, noi ne-am pierdut apartamentul si mama nu mai vroia sa auda de crestini. A inceput sa-mi interzica sa mai merg la biserica. In fiecare duminica ma trezeam cu 2 ore mai repede si ma rugam de mama si o imploram sa ma lase sa merg. Uneori cand avea chef ma lasa, alteri nu.
Totul a durat timp de 5 ani. Vroiam asa de mult sa descopar mai multe despre El si nu imi era ingaduit.
A urmat apoi un timp in care ma jocam de a crestina. Mergeam duminica la biserica si totul era perfect. Nimeni nu stia ce era in inima mea si in viata mea: doar Dumnezeu! Cum trecea duminica si incepea o noua saptamana, inceapeam cu obiceiurile mele si uitam de Dumnezeu si de biserica...de toate...pana intr-o zi cand am simtit ca Dumnezeu ma pune sa aleg: ori pe El, ori sa raman cu lucrurile care ma satisfaceau doar pentru o perioada scurta de timp...
Si am luat cea buna decizie: L-am ales pe El. Nu mi-a fost usor sa renunt la prietenii mei, la obiceiurile mele...si a trebuit sa treaca ceva timp ca sa pot sa ma dedic Lui cu adevarat.
Intre timp, mama mea l-a intalnit pe Isus. Ea L-a primit in inima ei si a fost cea mai faina zi din viata mea( banuiesc ca si din viata ei:)In acea zi toate 3 (eu,mama si sora mea) am devenit o familie a lui Cristos.
In 2003 am facut botezul in apa in biserica mea, Betania. A fost ziua in care am declarat public ca Isus Cristos este Domnul si Mantuitorul meu personal.
Dumnezeu transforma vieti si asta pot sa o zic din propria mea experienta.